Povești despre Palatul Cantacuzino
Palatul Cantacuzino, actualul sediu al Muzeului Naţional „George Enescu” şi Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, situat pe Calea Victoriei din Capitală, la nr. 141, ascunde mai bine de un secol de istorie.
Povestea Palatului Cantacuzino începe în primii ani ai secolului XX, când este ridicat de către Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832-1913), zis şi „Nababul”, ce se trăgea din vechea familie nobiliară cu acelaşi nume care nu numai că a dat domnitori români, ci şi împăraţi bizantini. La vremea ridicării somptuosului imobil, Bucureştiul avea circa 300.000 de locuitori şi se afla în plină dezvoltare urbanistică.
„La îndemnul Regelui Carol, cam toate personalităţile cu bani ale epocii încercau să iasă în evidenţă prin construirea unor reşedinţe cât mai somptuoase, cât mai luxoase. Palatul este construit de Grigore Cantacuzino, poreclit „Nababul”, o personalitate politică din epocă. A fost primar al Capitalei, a fost prim-ministru, a fost ministru în Guvernul Catargiu, şeful Partidului Conservator, apreciat şi ţinut aproape de Regele Carol”, afirmă Mariana Petrescu, consilier Muzeul Naţional „George Enescu”, într-un interviu acordat Descoperă.
Mariana Petrescu aminteşte situaţiile în care, atunci când la întâlnirile avute cu liberalii conduşi de Brătieni se făceau presiuni asupra Regelui, Carol I apela la Grigore Cantacuzino pentru „a le mai tăia din elan”.
Arhitectul căruia Grigore Cantacuzino i-a încredinţat construcţia palatului a fost Ion D. Berindey (1871-1928), care nu avea mai mult de 30 de ani. Tânărul arhitect avea terminate studiile de arhitectură la Paris şi a fost unul dintre promotorii proeminenţi ai stilului arhitectural neo-românesc. În afară de Palatul Cantacuzino, de numele lui se leagă mari clădiri de patrimoniu, precum Palatul Culturii din Iaşi, Casa George Assan, Palatul Sindicatului Ziariştilor, Casa şi Observatorul Vasile Urseanu, Casa Toma Stelian, Palatul Cantacuzino de la Floreşti sau Hipodromul de la Băneasa.
