Piețari
|

Piețari

În cartea coordonată de Ioana Pârvulescu, Și eu am trăit în comunism, Radu Paraschivescu îi evoca pe piețarii vremii: „În paralel cu taxiurile, lucrau pe cont propriu destui proprietari de automobile fără însemne de taximetrie și fără aparat de taxare, cu care oamenii circulau «la mica înțelegere». Acestor taximetriști ilegali li se spunea «piețari»” (2015, p. 381). Cuvîntul piețar a fost inclus de Anca și George Volceanov în Dicționarul de argou și expresii familiare ale limbii române (1998), cu mai multe sensuri, cel care ne interesează avînd indicația „peiorativ” și explicația „conducător auto care lucrează ilegal ca taximetrist”. Probabil că diversele tipuri de taximetrie, inclusiv echivalentele lor actuale – așa-zisul ridesharing sau serviciile „de mobilitate urbană” – vor înlătura total cuvîntul, care a rezistat timp de aproape un secol în registrul colocvial (fără a pătrunde însă, cel puțin cu acest sens, în dicționarele generale).

În prezent, sensul dominant al formei piețar (prezent ca atare și în DEXI – Dicționarul explicativ ilustrat, 2008) este „persoană care vinde în piață”: „piețarii cumpără de la diverse piețe en-gros, apoi o revînd mai scump” (observatornews.ro, 2022); „piețarii care aveau tarabe pe trotuarul lateral din Piața Moldovei vor fi relocați în interior sau în spatele pieței” (vrancea24.ro, 2023). Sensul actual este ușor de dedus din forma cuvîntului, legătura semantică dintre „piață” și „vînzător în piață” stabilindu-se foarte ușor. Nu același lucru se poate spune despre sensul „șofer taximetrist”, aproape dispărut, a cărui istorie e mai complicată, dar cu atît mai interesantă. De fapt, în cazul de față se poate vorbi mai curînd de omonimie decît de sensuri ale aceluiași cuvînt.

Surprinzător este că, în urmă cu aproape un secol, termenul piețar nu era peiorativ și limitativ, ci se putea aplica, într-un stil colocvial, tuturor taximetriștilor. În ziarul România din 8 iulie 1939, de exemplu, Const. Virgil Gheorghiu publica „Viața la volan. Reportaj din zbuciumata viață a șoferilor bucureșteni”, text redactat pe un ton extrem de emoțional, total lipsit de ironie, și în care, prin echivalarea șofer de piață – șofer piețar, se vorbea de taximetriști în genere: „Mereu:  Halo, taxi! Cine cunoaşte însă, măcar cât decât, viaţa de trudă, de lacrimă şi zbucium a sutelor de şoferi de piaţă prin care automobilul este pus la dispoziţia oricui?”; „Cu «Halo, taxi!» – cu chemarea aceasta arogantă azvârlită de pe trotuar – începe şi sfârşeşte o viaţă de mucenicie, aventură şi oftică, viaţa şoferului «pieţar», viaţa la volan”; „Majoritatea şoferilor «pieţari» – a conducătorilor de taxi-uri cari lucrează stând la volan în timpul iernii sau al căldurilor, câte 12 sau 24 ore — sunt tuberculoşi”. În afară de sintagma șofer piețar, în text apărea și substantivul piețarfolosit singur: „Mâinile «pieţarului» bucureştean au meşteşug”; termenul era totuși pus între ghilimele, deci simțit ca o creație colocvială relativ recentă. Peste cîțiva ani, piețar putea să apară ca desemnare neutră în anunțurile de mică publicitate: „Șofeur piețar, vechime, bun, certificate, caut post de durată” (Universul, 1947).

De fapt, sintagma șofer de piață circula alături de automobil de piață („Trei automobile de piață s-au ciocnit între ele și s-au sfărîmat”, Dimineața, 1913) și mașină de piață („alte 20 maşini de piaţă, staţionând în colţul străzii Praga”, România, 1939). Automobilele de piață luaseră locul, datorită progresului tehnic, vechilor trăsuri de piață. În Dicționarul român-francez al lui Frédéric Damé (1893) găsim sintagmele trăsură de casă (tradusă ca voiture de maître)și trăsură de piață (adică voiture de place). Este evident că formula de piață a fost inițial un calc după franceză, opoziția de piață – de casă diferențiind trăsura destinată transportului public de cea aflată în proprietatea și folosința unei persoane private. În Trésor de la langue française informatisé sînt înregistrate atît un sens învechit al cuvîntului place – „spațiu rezervat trăsurilor publice” –, cît și sintagma voiture de place – „trăsură publică staționînd într-un spațiu determinat”. Un sistem de transport urban similar exista și la noi: numeroase fotografii și documente de epocă evocă trăsurile staționate în Piața Teatrului Național din București, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Așadar, trăsura de piață (calc după voiture de place) a fost înlocuită de automobilul de piață, condus de un șofer de piață – mai pe scurt, șofer piețar sau pur și simplu piețar. Odată cu instaurarea regimului comunist, s-a produs diferențierea între taximetristul oficial și piețarul ilegal: „În staţiunile din Valea Prahovei, ca şi pretutindeni în ţară, «vadul» particularilor s-a cam dus pe apa Sîmbetei. Pînă şi simpaticul piețar, care pentru un drum cu hîrbul lui contemporan cu Gambetta îți lua de la gara Sinaia pînă la Cumpătul mai mulţi bani decît plătiseşi pe tren din Capitală pînă la Sinaia, a ajuns — vorba filmului — «nevăzut, necunoscut». I-a luat locul maşinuța modernă cu pătrăţele şi tarif oficial” (Informația Bucureștilor, 1959). 

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Similar Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *