Ce-i rămîne Mariei de făcut?

Maria, să-i spunem, a preluat, pentru prima dată de
cînd este profesoară, într-o școală dintr-un mic oraș de provincie, o clasă a
V-a la dirigenție. În clasa respectivă se află și Gigel, băiatul colegei sale,
profesoara de matematică (sau de limba și literatura română, de istorie, de
TIC, alegeți voi), Magda. Toate bune și frumoase. Cu colega sa, pînă acum,
Maria nu prea avusese nici un fel de relații, decît strict colegiale, se
salutau, se întîlneau pe la consiliile profesorale, dar cam atît. Acum, însă,
lucrurile s-au schimbat, încet-încet.

Gigel este un copil ca oricare altul, nici
prea-prea, nici foarte-foarte. Nici nu sclipește, nici nu este foarte slab.
Nici prea cuminte, nici prea neastîmpărat. Iar Maria l-a tratat, la începtut,
ca pe oricare alt copil din clasă. Cu obiectivitate cînd îl nota la teste,
atrăgîndu-i atenția cînd făcea cîte o boacănă, cînd se purta nedrept cu vreun
alt coleg sau colegă ori cînd vreun alt profesor sau profesoară îi spuneau, în
calitate de dirigintă, că Gigel a făcut sau a dres ceva în dezacord cu normele Regulamentului
de ordine interioară. Îi spuneau cu glas șoptit, mai mult la ureche.

Ei bine, la început n-a băgat de seamă că doamna Magda
este mereu, în timpul pauzelor, prin clasa lui Gigel. Unde ba îi duce ceva de mîncare,
ba îi duce un caiet uitat, chipurile, acasă, ba o șapcă sau un pulover, ba îi…
ia la rost pe unii colegi ai acestuia. Pe Mihai, pentru că Gigel i s-a plîns de
o replică a acestuia, pe Adela, pentru că aceasta n-a vrut să îi împrumute
radiera, pe colegul de bancă, Ștefan, pentru că nu i-a amintit că avea de făcut
tema la științe și, ca atare, Gigel a luat un punct negru. Copiilor a început
să nu le placă, să fie deranjați…

Toate ca toate, dar Maria a mai observat ceva. Cînd
elevii urmau să primească vreun test, Magda îi întreba pe colegii profesori din
ce anume avea să fie testul. Le cerea, pur și simplu, subiectul înainte. A
pățit și Maria. A venit și i-a cerut. S-a scuzat pretextînd că nu l-a conceput
încă, dar să se pregătească Gigel din ce le-a spus ea, conform modelului pe
care toată clasa l-a primit. Magda a privit-o acuzator, nemulțumită de răspuns.
Pe moment, n-a făcut altceva. Dar i-a aruncat, în treacăt, un „Nu uita, dragă,
sîntem, totuși, colegi…”.

Gigel a luat 6 la un test. Iar Magda a venit, foarte
sigură pe ea, cerîndu-i să modofice nota, să o transforme în 8. Asta după ce
insistase să afle cît a luat fiul înainte de a le duce Maria testele și de a le
trece notele în catalog. Se fofilase Maria, cumva, dar acum s-a trezit cu
presiunea de a schimba nota. Gigel, vezi Doamne, nu se simțise prea bine în
ziua respectivă, de fapt nici în după-amiaza precedentă, nu se putuse pregăti,
nu dormise bine. Ca o colegă bună ce este, Maria ar trebui să înțeleagă.
Colegii se ajută, trebuie să înțeleagă! Maria n-a înțeles, n-a vrut să schimbe
nota. Ba chiar a mers la directoare să se plîngă. Înainte, însă, a mai aflat că
și colegul Tudor a fost supus unor astfel de presiuni, și colega Adina, și
colega Lucia. Unii au cedat, au schimbat notele. În fond, ce mare lucru…?
Exact asta i-a spus și directoarea. Hai, măi, Maria, ce mare lucru, la urma
urmei sînt doar niște note, dacă putem să ajutăm și noi, acolo, puțin, un
coleg, cum să nu o facem? Tu faci cum consideri, dar nu cred că te doare mîna
să faci dintr-un 6 un 8!

Maria a rămas puțin nedumerită, puțin buimacă, puțin
siderată. Nu-i venea să creadă. Și s-a gîndit, pentru o clipă, să apeleze la
sindicat. Să se plîngă liderului sindical local. S-a și interesat unde se află
sediul acestuia. I-a spus colega Angela, profa de biologie. Dar de ce vrei să
mergi la sindicat, dragă? Ce treabă ai? Vorbește direct cu Magda, mai bine, că
doar soțul ei e liderul local! Mariei i-a înghețat răspunsul pe buze. Ce rost ar
mai avea să meargă să se plîngă de Magda… soțului ei?

Maria se simte fără nici o putere. În colectivul
profesoral, acceptarea tacită a situației o debusolează și o sperie. Toleranța
directoarei o derutează, de asemenea. Părerea celor mulți, cum că ar trebui să
joace și ea în aceeași horă, să nu intre în război, căci, în fond, liniștea ei
la locul de muncă îi poate afecta și sănătatea, că tensiunile acestea sînt
inutile și că, la urma urmei, nu trebuie să pună la suflet, o descurajează. E
doar un loc de muncă, dragă, fii pragmatică, nu este familia ta, nu te mai frămînta
atîta și lasă lucrurile cum sînt, dacă vrei să ai viață bună, i-a zis, deunăzi,
Vichi, secretara. Iar ea, acum, stă și îi vine să plîngă, acasă. Pentru că se
simte încolțită, nu știe ce să facă și nici nu se simte împăcată dacă acceptă
lucrurile cum sînt, cu invazia și intervențiile permanente ale Magdei.

Povestea Mariei ilustrează o realitate complexă din
mediul educațional. În ciuda aparențelor de normalitate în relațiile colegiale,
descoperirea acțiunilor dubioase ale Magdei a scos la lumină o rețea subterană
de influențe și presiuni asupra procesului de evaluare. Confruntată cu o
decizie dificilă, Maria se simte neputincioasă și dezorientată în fața unui
colectiv care pare să tolereze tacit astfel de practici. Întrebările morale cu
privire la integritatea academică și presiunea de a se conforma normelor
nescrise ale colectivului profesional rămîn deschise, sugerînd că lupta pentru
etică și integritate în educație poate fi un drum anevoios și plin de
provocări. Este dificil pentru Maria să decidă cum să-și gestioneze situația,
cu consecințe asupra carierei sale și a integrității actului său profesional. În
fapt, povestea Mariei ridică întrebări mai profunde, despre rolul educației în
formarea caracterului și responsabilității sociale. Ce-i rămîne Mariei de
făcut?

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și
literatura română. Cea mai
recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura
Polirom, 2022.