Populiștii nu (mai) sînt o excepție

„Nu e chiar cel mai bun
început”, spune Geert Wilders, proaspătul cîștigător al alegerilor din Olanda
după ce unul dintre principalii săi
negociatori în eforturile de formare a unei coaliții de guvernare a demisionat, fiind
fost acuzat de corupție. Cu toate astea, Wilders încă speră să conducă Guvernul după ce ani de zile
s-a situat la dreapta extremă a spectrului politic și devenind de-a lungul
anilor una dintre principalele figuri publice europene angajate în activismul
anti-islamic și anti-imigrație. Liderul Partidului pentru Libertate (PVV)
respinge eticheta de extremist ce îi este adesea atribuită de adversari și se
descrie ca un liberal de dreapta. 

Tipic, negocierile pentru o
coaliție de guvernare în Olanda durează foarte mult, uneori sute de zile, iar
pentru Wilders misiunea e chiar mai dificilă decît a predecesorilor săi pentru
că VVD –
principalul partid al actualei coaliții – a
anunțat că nu va ocupa posturi în noul guvern, neexcluzînd totuși o susținere
parlamentară condiționată. 

Dincolo de manevrele
politice obișnuite, victoria populiștilor la alegerile olandeze a provocat
aceeași reacție de îngrijorare care devine aproape clișeu ori de cîte ori un
partid al dreptei dure din vreo țară europeană ajunge să obțină un rezultat bun
în alegeri. Întrebările despre soarta Uniunii Europene (Wilders promovează un
referendum pentru ieșirea țării din blocul comunitar), acuzațiile de extremism
și evocarea drobului de sare fascist au devenit aproape un clișeu. 

Problema e că, în ciuda tuturor acestor
avertismente, ascensiunea populiștilor și a extremei drepte a depășit de mult faza unor evenimente
punctuale, locale și pasabile. E din ce în ce mai evident că Europa trece
printr-o transformare politică pentru care indignarea obositoare și
stridentă și SF-urile distopice cîștigătoare de premii literare nu mai sînt
suficiente. 

Sînt locuri în care se
încearcă răspunsuri. Unele de-a dreptul stupide, cum e cazul Germaniei unde, în urmă cu cîteva luni, s-au făcut auzite cereri
ferme de scoatere în afara legii a AfD, o formațiune populistă care a devenit
vizibilă după crizele succesive ale ultimelor două decenii – cea financiară și, apoi,
cea a refugiaților. AfD se situează pe locul doi în sondaje, iar logica cordonului
sanitar aplicată de sistemele politice din statele europene (partidele
centriste fac coaliții care exclud constant populiștii de la guvernare) nu prea
mai funcționează, o
dovadă curentă fiind
Olanda. Foarte probabil, dacă o cerere de scoatere a AfD în afara jocului va
ajunge la un moment dat pe masa judecătorilor, ea va fi respinsă – cu toată tradiția ei de
interzis partide, Germania actuală e totuși mai democrată decît oricînd în
trecut. Rezolvarea unui impas democratic cu mijloace nedemocratice n-a fost
niciodată o soluție. Însă simplul fapt că acesta este un subiect de
discuție spune mai multe despre adversarii AfD decît despre derapajele (reale
și nefericite) ale populiștilor germani. 

În Austria, un alt partid, numit al Libertății,
conduce în toate sondajele de opinie cu aproape 30% intenție de vot, în Suedia
„Democrații” sprijină Guvernul
din Parlament, în Franța Marine
Le Pen se apropie vertiginos de președinție. Nu cred că mai are rost să îi
amintesc pe Viktor Orbán din Ungaria sau pe Robert Fico al Slovaciei. Exemplele
pot continua. O concluzie se impune de la sine: curentul izolaționist-suveranist care a
debutat odată cu Brexit-ul din 2016 nu numai că nu mai e o excepție bizară, ci o realitate prezentă în mai
toate statele de pe continent. Aceste partide nu au o agendă comună în afară de
aceea a desființării în diverse grade a aranjamentelor actuale. Ceea ce le
unește, dacă le unește ceva, este succesul,
iar acest succes este bazat peste tot pe refuzul partidelor „clasice” de a-și
admite greșelile (eliminarea energiei nucleare în Germania, de exemplu).
Centrul politic suferă de un fel de încremenire ideologică (sau lene
intelectuală, dacă vreți) care îl face să nu își pună întrebări asupra
propriilor decizii și să nu ia în serios temerile populației. Sau, atunci cînd
o face, să răspundă cu slogane care nu sînt urmate și de politici publice
utile.

Prețul energiei, imigrația,
schimbările culturale prea bruște provoacă inevitabil anxietăți și reacții de
respingere care, după o vreme, se transformă în acțiune politică. Dacă trebuie
definită atitudinea partidelor de centru,
atunci probabil cuvîntul potrivit ar fi aroganța. Elitele politice europene sînt
încă prea sigure că populația nu vrea să riște nimic, că tranzacția dintre
aleși și alegători care a funcționat pînă acum este încă valabilă. Sondajele și
alegerile din ultimii ani ne arată totuși altceva. Haina călduroasă a Europei
începe să arate semne de uzură, cusăturile se rup, confortul termic dispare. Ca
să parafrazez un poet român, confruntați cu frigul, democrații europeni
încearcă să aresteze clima. 

Și nu, soluția nu e să
împrumute limbajul extremiștilor de toate culorile. În aproape toate cazurile cînd
așa ceva s-a întîmplat, oamenii au preferat originalul copiei. 

Nu e cel mai bun început,
spune Geert Wilders. Dacă ne uităm unde era tipul său de discurs acum 10 sau 15
ani, afirmația asta poate părea aproape ironică. Partide ca al domniei-sale nu puteau spera atunci la aproape
nimic. Zilele astea sînt aproape să obțină totul. 

Teodor
Tiță este gazda podcast‑ului În Centru pe care
îl puteți asculta pe oricare dintrplatformele de
distribuție (Apple, Spotify, Google
etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ