Nevoia de umanioare

Criza educației, globală și autohtonă (cu portrete diferite, dar și cu „simetrii” semnificative), mă face să reiau un articol scris acum vreo zece ani, dar valabil, mă tem, încă mulți alți ani de-acum încolo…

La începutul lui 2008, într-un editorial din New York Times, Stanley Fish observa că „raportul Comisiei pentru Studii Superioare al Statului New York“ abia dacă menţiona „artele şi ştiinţele umaniste“. Evident, nu era vorba de o simplă „scăpare“, de o neglijenţă întîmplătoare. Era simptomul unei crize de statut, resimţită peste tot în lume, atît în universităţi, cît şi în institutele de studii avansate. O asemenea criză de statut nu se rezumă la o simplă pierdere de prestigiu, la o marginalizare (nedreaptă), la o reformă generală a ierarhiilor cunoaşterii. Ea pune în discuţie însăşi justificarea academică şi mai ales socială a „ştiinţelor umaniste“ şi are un efect direct asupra susţinerii lor financiare.

Cînd a început această riscantă segregaţie? Cînd au început „umanioarele“ să fie tratate „ca o limbă străină“ (Geoffrey Harpham)? Un răspuns plauzibil ar invoca secolul al XIX-lea, cu spectaculosul salt înainte al ştiinţelor naturale. Gangolf Hübinger îl aminteşte, în acest sens, pe fiziologul berlinez Emil du Bois-Reymond care clama, într-o conferinţă din 1877: „Kein griechisches Scriptum mehr!“ („Gata cu grecismele…), şi pe Georg Simmel, care vorbea, încă din 1911, de o „tragedie a culturii“, într-o epocă tot mai puţin interesată de „formarea caracterelor“ în sensul umanismului clasic şi tot mai preocupată de „competenţe“ exterioare, axate pe ideea de carieră. Thomas Mann, în 1929, evoca, la rîndul lui, un „ethos al umanităţii burgheze“ care ar merita să fie „salvat“. Binomul „ştiinţe ale naturii“ – „ştiinţe ale spiritului“ e „dramatizat“, în anii ’50 ai secolului trecut, de cartea celebră a lui C.P. Snow despre „cele două culturi“. Ce e mai important pentru „omul modern“? Să ştie legea a doua a termodinamicii sau piesele lui Shakespeare? Acest mod de a pune problema nu favorizează dialogul şi complementaritatea, ci, mai curînd, excomunicarea reciprocă. Inevitabil, au apărut avocaţi ai tuturor nuanţelor: umanioarele erau, încă de la începutul secolului trecut, în situaţia de a fi „apărate“ (vezi lucrarea lui Irving Babbitt din 1908 despre studiul literaturii în colegiile americane). Astăzi, dezbaterea s-a înteţit, implicînd tema supravieţuirii academice a unor discipline care, pînă mai ieri, păreau subînţelese. Există şi argumentele unei „nobile gratuităţi“ (cf. Stanley Fish: „La întrebarea «La ce sînt bune ştiinţele umaniste?» singurul răspuns onest este că nu servesc la nimic. (…) Au o valoare intrinsecă“) şi cele ale unei anumite melancolii romantice (cf. Anthony Kronman, care arată în ce măsură „ştiinţele umaniste“ au meritul de a stimula simţul valorilor, cunoaşterea de sine, capacitatea de a înţelege diferenţele culturale, creativitatea, imaginaţia, spiritul de toleranţă etc.). Se admite, de asemenea, că dialogul dintre oamenii de ştiinţă din toate domeniile (inclusiv ştiinţele naturii) nu poate fi decît favorizat de un fond cultural comun, întreţinut de studiile umaniste. Geoffrey Harpham merge pînă la a spune că pînă şi criza prin care trecem toţi la ora actuală ar putea fi mai bine înţeleasă şi mai eficient depăşită dacă s-ar acorda mai multă atenţie „naturii sociale şi imaginative a valorii“, conglomeratului de încredere, speranţă, iluzie, lăcomie şi teamă care decid, în asemenea momente, comportamentul uman, dincolo de calcule şi statistici. Economiştii nu greşesc prin lipsă de precizie, ci prin abuzul preciziei. A accepta – în trena ştiinţelor umaniste – „caracterul ficţional al realităţii“ e a fi cu un pas mai aproape de cauzele crizei… Mai nou, Martha Nussbaum, în cartea Not for Profit. Why Democracy needs the Humanities („Nu pentru profit. De ce are nevoie democraţia de ştiinţele umaniste”), insistă asupra necesităţii de a muta accentul de pe „formarea profesională“ pe o educaţie de tip socratic, implicînd arta argumentării, gîndirea critică, atenţia la alteritate.

În România, am putea aduce, în favoarea „umanioarelor“, un argument în plus, legat de experienţa istorică a unei ţări care, vreme de aproape 50 de ani, a stat sub presiunea ideologică a unei dictaturi. Ştiinţele umaniste au constituit, în toţi aceşti ani, singura supapă de supravieţuire a cultului pentru valori, pentru demnitatea spiritului, pentru curaj civic. Puterea politică a intuit „pericolul“, subversiunea latentă, a culturii umaniste şi şi-a concentrat asupra ei toate mecanismele cenzurii. Nu fizica, nu chimia, nu matematicile au fost vizate de vigilenţa ideologică, ci tocmai umanioarele. Ar fi trist ca regimurile democratice de astăzi să înţeleagă mai puţin importanţa studiilor umaniste decît o înţelegea un regim dictatorial. Şi ar fi trist să nu se înţeleagă ce se poate pierde prin neglijarea unui district al cunoaşterii al cărui rol în salvgardarea demnităţii umane a fost şi trebuie să rămînă decisiv. Avem toate motivele ca, tocmai într-o fostă ţară comunistă, să punem un accent special pe dezvoltarea ştiinţelor umaniste. Ele sînt însoţitorul şi sprijinul ideal in dürftiger Zeit şi beneficiază de resurse încă nevalorificate în spaţiul Europei de Est.  

 (apărut în Dilema veche, 4 aprilie 2012)