Enigmele străvechiului dans tracic, Căluşul

Descris în detaliile sale cele mai semnificative încă de Dimitrie Cantemir şi definit de cercetătorii contemporani ca un joc “ermetic şi misterios”, Căluşul se caracterizează, în primul rând, prin normele potrivit cărora primirea în ceată e socotită act iniţiatic, iar trădarea, ca orice sacrilegiu, atrage după sine sancţiunea divină.

O dilemă istorică: dans roman sau dans tracic?

Originea Călușarilor este atribuită – după o documentație insuficient contextualizată, după părerea mea – romanilor și ar constitui manifestarea ritualică a unei vechi unități militare de pază, instituită de Numa Pompilius (753 î.Hr. – 673 î.Hr.), al doilea rege legendar al Romei. Unitatea fusese constituită pentru paza celor 12 scuturi (ancilia), dintre care unul era cel al lui Marte, simbolul puterii militare romane. Acești „Salii Palatini” („Săltăreții Palatini”, denumire de la Dealul Palatin, unde se găsea sanctuarul) erau, de fapt, preoți ai lui Marte. În fiecare an, la întâi martie, ei cutreierau orașul săltând și jucând , cântând laude zeilor.

Informația este corectă dar, dacă o coroborăm cu alte date istorice, ea induce, în realitate, alte concluzii. În „Anabasis Kyrou” (povestea unor mercenari greci care vor să ajungă de la porţile Babilonului la Marea Neagră), cunoscutul istoric grec Xenofon (427 î.Hr. – 355 î.Hr.) relatează despre „Jocul săbiilor”, un dans tracic care semăna izbitor cu Căluşul actual: „După libaţii şi cântarea paianului, cei dintâi s-au manifestat tracii, care au început să danseze cu arma în mână, în sunetul flautului, sărind în sus cu uşurinţă şi agitând toţi săbiile. În cele din urma, unul dintre ei l-a învins pe altul, şi toţi am crezut că acela fusese ucis: dar el căzuse cu mare artă… Învingătorul a luat arma celui învins şi s-a departăt cântând sitalke, iar ceilalţi traci îl scoaseră pe cel ce căzuse ca şi mort: de fapt el însă, nu suferise câtuşi de puţin”.

Așadar, trecând peste aspectul subiectiv că acest dans sălbatic se identifică mai degrabă cu dimensiune ancestrală a spațiului românesc, decât cu adaptarea la un dans de „import”, dar și peste aspectul obiectiv că în Italia actuală nu există un dans care să-i evoce măcar pe departe pe „Săltăreții Palatini” (deci nu există continuitatea dansului, ceea ce este cel puțin nefiresc), putem avansa ipoteza că „Salii Palatini” erau, de fapt, forma romanizată a unui dans tracic. De fapt, însăși istoria Romei ar trebui reconsiderată, dacă luăm în considerare originea tracică a Lupei Capitolina, simbolul originii celui mai puternic și mai longeviv dintre imperii.