De ce n-avea Navalnîi șapcă?
|

De ce n-avea Navalnîi șapcă?

Urmărind reacțiile apărute după moartea lui Aleksei Navalnîi se distinge un soi de tentativă de relativizare, o încercare de banalizare utilitară și stupidă ieșită probabil dintr-o nevoie de a păstra distanța față de un eveniment a cărui definiție e simplă: avem de-a face cu o crimă

A fost Navalnîi un naționalist rus? Răspunsul simplu e că a fost. A sprijinit invadarea Georgiei în 2013, a vorbit public despre pericolul imigranților din Asia Centrală („gîndaci”) și dreptul rușilor de a fi „ruși în Rusia”, un slogan stupid-semifascist folosit în aproape toate țările în care există politicieni care joacă pe cartea etnică. La un moment dat, după ocuparea Crimeei, avea dubii că peninsula poate fi pur și simplu returnată Ucrainei. 

A-l privi însă pe Navalnîi ca pe un rasist charismatic și o clonă de Putin așteptîndu-și rîndul e totuși o demisie din realitate. Navalnîi a fost, de fapt, singurul produs de succes dintr-un sistem care a anulat orice posibilitate de opoziție democratică. Pînă la ridicarea sa în prim-plan, opozanții Kremlinului au fost sistematic intimidați, alungați sau uciși. Curajul pentru care Navalnîi a devenit cunoscut venea tocmai din traseul lui atipic. Era un activist crescut și format pe stradă, în sectoare marginale ale sistemului politic rus pentru că pe bulevardul central avea loc un singur om. 

Garry Kasparov (jucătorul de șah), și el opozant ferm al lui Putin, se făcuse la un moment dat „frate cu dracul” creînd o mișcare politică împreună cu Național-Bolșevicii. Navalnîi nu a făcut asta, ci venise direct din rîndurile naționaliștilor. Fără o carieră în spate, fără avantajul celebrității obținute în alt domeniu de activitate, era doar unul dintre ei. Dar a avut inteligența și răbdarea să învețe nu numai limba engleză, ci și normele democratice. S-a ridicat dintr-un amalgam sulfuros de oameni cu credințe diverse și în bună măsură neplăcute. A făcut asta reușind cumva să își păstreze energia și umorul. Navalnîi era oricum, numai plictisitor nu. 

A fost Aleksei Navalnîi un naționalist infrecventabil? Sînt unii analiști ruși, în special din Occident, care încearcă să explice diferența dintre naționalismul civic și cel etnic, argumentînd că liderul Opoziției ruse ar face parte din prima categorie. Totuși, întrebarea era valabilă în condițiile în care societatea rusă ar fi produs ceva frecventabil. Dar cea mai mare țară a lumii e mult prea bolnavă pentru a aștepta de la ea orice altceva. Maladia rusească n-are un nume, se hrănește cu cei mai reușiți copii, iar aproape orice tentativă de diagnostic eșuează. Și evoluează. Din rău în mai rău,împrăștiind otravă în toate spațiile în care poate ajunge. 

Cel mai simplu mod de raportare la dispariția activistului și politicianului Navalnîi e să ne raportăm strict la fapte, nu la ce ar fi putut fi, dar n-a fost. Iar faptele sînt simple. Împotriva liderului Opoziției ruse s-a dus o amplă campanie de discreditare în interiorul și în afara țării (declarațiile oficiale ale reprezentanților statului sînt doar o parte dintre dovezi), a fost otrăvit, a supraviețuit, apoi fost arestat și a fost ucis. Omul nu mai e, dar campania de discreditare continuă. La ora la care scriu acest text, cadavrul nu fusese înapoiat încă familiei. Soția lui Navalnîi susține că decesul a survenit de pe urma unui nou atac cu noviciok. Nu cred că are cineva dubii că avem de-a face cu o crimă. Opozanții lui Vladimir Putin au acest straniu obicei de a muri subit de pe urma a tot felul de intoxicații și accidente.

Atunci cînd ne amintim de Navalnîi, ne amintim de un om imperfect (dar cine e perfect?), însă care a reușit pentru o scurtă perioadă de timp – nanosecunde în măsurători istorice – să ofere un pic de speranță. Nu numai rușilor din ce în ce mai imbecilizați sub regimul Putin, ci și ucrainenilor că războiul se poate sfîrși, și occidentalilor că nu e nevoie să se înarmeze iar și să coboare cortine de fier. 

Dacă liderul Opoziției ruse avea sau nu șapcă e prea puțin relevant. N-a apucat să o poarte cu adevărat niciodată. Și cîtă vreme nu a deținut puterea, e un pic absurd să îi reproșăm un viitor la care nu a apucat să ia parte. 

Nu cred că azi schimbarea în Rusia poate fi altfel decît sub forma unui transfer de putere în interiorul regimului. Și, în atari condiții, e foarte puțin probabil ca, după Putin, acea țară să fie condusă de cineva mai puțin cinic. Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada. 

Singurul fel în care Rusia se poate transforma este cel al unui dezastru major care însă nu poate avea loc cîtă vreme Occidentul încă mai ține la piept manualul lui Chamberlain din 1938.

Similar Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *