În chestia fericirii
|

În chestia fericirii

De mai mulți ani, una dintre jucăriile mele preferate se cheamă Kindle. Dacă mai e cineva care nu știe ce este Kindle, spun acum: un aparat care îți pune la dispoziție o librărie virtuală imensă, din care poți alege cărți pe care, dacă le vrei, le plătești și Kindle ți le stochează într-un soi de bibliotecă virtuală personală. Experiența lecturii cărților pe Kindle este, pentru mine, agreabilă. Știu că sînt și cititori care nu s-au putut acomoda cu acest gen de lectură, dar eu am putut foarte ușor.  

Fiind vorba, mai ales, de cărți de pe piața anglofonă, utilitatea jucăriei e maximă. Pot avea orice carte vreau de pe această piață imensă într-o secundă, oriunde mă aflu în lume. Inclusiv la mine în casă, la doi pași de Piața Gemeni. Adevărul este că nu am stat niciodată să mă gîndesc dacă senzația de bine pe care mi-o aduce această jucărie serioasă este o lungă clipă de fericire, o plăcere trecătoare, pur și simplu un confort sau puțin din fiecare, într-un dozaj anume. Pur și simplu, mă simt foarte bine achiziționînd cărți prin Kindle, mă simt bine citindu-le în formatul acesta (nu simt nici o diferență între lectura cărții pe hîrtie și lectura pe Kindle – satisfacția e aceeași), mă simt bine construind biblioteca mea virtuală, cu cărți relativ dificil de găsit în librăriile noastre, dar pe care mi le apropriez într-o secundă, cu un click.

Dar ca orice formă de negustorie contemporană, Kindle îmi și aduce sub ochi, prin misterioși algoritmi, cărți despre care el crede că m-ar putea interesa. Astfel, recent, Kindle mi-a adus sub ochi o carte despre economie și fericire: How much is enough? Money and the Good Life de Robert și Edward Skidelsky (2012). Am cumpărat cartea pentru că, în momentul în care am dat cu ochii de ea, s-a întîmplat că problema fericirii mi se părea importantă. Problema fericirii nu mi se pare importantă tot timpul. Adesea, socotesc că fericirea e supraevaluată și nu mi se pare că merită să faci din fericire scopul unic al vieții. Evident, sînt de acord că toți oamenii au dreptul să-și caute fericirea, dar nu mi se pare că au și obligația asta. Poate că sînt altele mai importante pe lume. Dar am cumpărat cartea pentru că nu eram într-unul din aceste momente.

Autorii, tată și fiu – tatăl economist, fiul filozof –, atacă inteligent și alert tema deja bine bătătorită a căutării condițiilor economice ale fericirii. Am încredere în analiza economică a fericirii făcută de Robert Skidelsky, nu doar pentru că e un renumit profesor la Oxford și emeritus la Warwick, dar și pentru că a trecut prin trei partide și pare să se fi oprit la cea mai bună ipostază politică, cea de-a patra. A fost, la început, laburist, pînă în 1981, cînd a părăsit partidul cel mare pentru a fi printre fondatorii unui nou partid britanic mic (Partidul Social-Democrat), în care a rămas pînă la desființare în 1988, apoi  a devenit conservator în 1992 și, din 2001, este independent în Camera Lorzilor (unde a intrat conservator fiind). După un asemenea parcurs, eu chiar vreau să ascult ce are de zis acest autor despre fericire. Știu, în România ar fi blamat de neiertătoarea noastră presă ca „traseist”. Dar viziunea „traseiștilor” asupra fericirii chiar mă interesează pentru că oamenii aceștia nu se mulțumesc cu puțin. În ultima vreme, Skidelsky (are acum 84 de ani!) a ținut partea Rusiei în războiul din Ucraina, ceea ce mi-l face desigur antipatic, dar nu într-atît de antipatic încît să nu-i citesc cartea despe fericire. 

Toată lumea știe că datele esențiale ale fericirii (șase în opinia autorilor, enumerate în penultimul capitol al cărții, le voi înșira imediat) nu pot fi cumpărate cu bani. La fel, toată lumea știe că dacă ești sărac lipit ai șanse mici să fii fericit, fie și pentru că imposibilitatea asigurării nevoilor de bază generează vulnerabilitate și anxietate, frustrare și umilință. De asemenea, toată lumea știe că, pînă la un anumit nivel al veniturilor, există o oarecare corespondență între nivelul de trai și fericire, după care această corespondență nu mai există. În economie, asta se cheamă paradoxul Easterlin, după numele celui care, prin anii 1970, a demonstrat că în țările industrializate, avansate ca nivel de trai, de la un nivel al standardului de viață în sus, creșterea acestuia nu mai are nici o influență asupra stării de fericire a cetățenilor. Naive într-un fel, dar elocvente pentru o anumită febrilitate a căutării rețetei fericirii, sînt eforturile multor oameni foarte deștepți, de cele mai diverse extracții intelectuale, de la John Maynard Keynes la Virginia Woolf, de a stabili precis cît este acel venit lunar de la care orice creștere nu mai are impact direct asupra stării de fericire. Aceeași lume toată știe și că fericirea are o puternică determinare subiectivă. Dacă dreptatea este diferită de-o parte și de alta a Pirineilor, de ce n-ar fi și motivele de fericire diferite? În plus, conținutul fericirii se schimbă cu vîrsta – la 16 ani te face fericit ceva, la 80 altceva; la 16 ani ești fericit într-un fel, la 80 în cu totul alt fel. Și aceeași lume întreagă mai știe că fericirea e trecătoare, că este un episod care se consumă în timp, mai lung sau mai scurt. O frunză-n vînt, cum zic romanțele. Fericirea nu este ceva ce, odată dobîndit, la tine rămîne. Înșirînd aici tot ce știe toată lumea despre fericire, îmi dau seama că se cam știe tot ceea ce e de știut. Cum s-ar zice azi prin studiourile de televiziune, fiecare dintre noi „are o expertiză” consistentă în materia fericirii. Cine nu se pricepe la fericire?

Ei bine, nimic din toate aceste păreri aproape unanim împărtășite nu este contrazis de cartea pe care mi-a adus-o Kindle. În plus, aflu o grămadă de lucruri noi, numai bune de pus la dosarul fericirii și de povestit unuia sau uneia, cînd vine momentul. Astfel, cei doi Skidelsky cred că fericirea se poate realiza numai dacă șase condiții preexistente, în mare măsură independente de factorul economic, sînt întrunite simultan: sănătatea (înțeleasă ca funcționare deplină a corpului nostru), securitatea (convingerea individului că așteptarea ca viața sa să continue este justificată), respectul (indicarea formală sau informală dinspre ceilalți a faptului că punctele de vedere sau interesele oricui sînt luate în considerare, nu sînt ignorate), personalitatea (capacitatea de a elabora și executa un plan de viață întemeiat pe opțiuni individuale), prietenia (de fapt, traducerea un pic strîmtă a grecescului philia), posibilitatea de a face ceva din plăcere (de fapt, traducerea cam strîmtă a englezescului leisure). Vă las să vă gîndiți dacă ar fi ceva de adăugat sau ceva de scos de pe lista precondițiilor fericirii și, ca să vă încurc mai mult, sugerez doar, împreună cu autorii, că de multe ori realizarea uneia dintre aceste precondiții este posibilă doar în detrimentul alteia și, dacă nu uităm că aceste precondiții trebuie întrunite simultan ca să avem o șansă, ne dăm seama cît de complicată este problema fericirii. Lucru de care, de altfel, e conștientă toată lumea: o, da, fericirea e complicată! 

Sigur că ceea ce știe toată lumea despre fericire e de ordin general și poate părea banal, dar, vorba lui Keynes, citată într-una din notele de subsol ale cărții, e mai bine să ai dreptate în general decît să te înșeli punctual. Așa că faceți bine și, dacă vă stă în putere, fiți fericiți în general, nu doar punctual!

Similar Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *