O scrisoare inedită de la Ion Ianoși
|

O scrisoare inedită de la Ion Ianoși

În maldărele de
scrisori primite de-a lungul anilor (și pe care încerc să le organizez) am dat,
zilele trecute, peste cea de mai jos, trimisă de Ion Ianoși. O reproduc, nu
pentru că îmi face complimente „colegiale”, ci pentru că formulează civilizat,
dar limpede,
obiecții față de
unele texte ale mele. E, cred, un exemplu de dialog între oameni radical
diferiți ideologic, dar capabili de cordialitate autentică. Ion Ianoși a fost
un intelectual de stînga consecvent pînă la capăt (a murit în 2016), dar a
tratat întotdeauna relația cu „tabăra opusă” nu în termeni de
front, ci
în termeni de
complementaritate. Și ar fi păcat ca portretul lui să-și
piardă relieful meritat. „Isprăvile” lui culturale sînt însemnate, tocmai printr-o
combinație rară între
consecvență cu propriile convingeri și disponibilitate
autentică pentru convingerile altora. E lucru rar! Un model de
rigoare
deschisă, de bună vecinătate. Am fost, de altfel, vecini la propriu
(locuiam in case situate spate in spate, la colțul dintre străzile Louis Blanc
și Paris). Îl vizitam des și petreceam seri lungi de dezbatere amicală,
păstrîndu-ne, nestingheriți și profitabil, amplasamentul teoretic distinct. Reproduc
textul de mai jos, cu nostalgică afecțiune și incluzînd o conotație omagială
pentru cel care, între altele, a organizat, în 1972, la București,
Congresul
internațional de Estetică și a semnat referate cald favorabile, pentru
edituri care aveau nevoie de „garanții” ideologice ca să poată publica fără
riscuri cărți ca
Jurnalul de la Păltiniș și Epistolar…

Acum o oră am primit Viața
Românească
4/87. Și am citit imediat „Sensul culturii în lumea
contemporană” (text al unei conferințe ținute la Lugoj în 1982, n.m., A.P.).
Nu mă pot abține de a vă felicita: e un text excelent. Se simte legătura cu Minima
Moralia
, căutările sînt aceleași, visul tainic al „depășirii” și
bărbătească recunoaștere a eșecului. Două remarci. Ader întru totul la polemica
împotriva deplasării „de la conținut la formă” (polemică sprijinită de Epictet).
Dar pentru ce v-ați oprit la enunț? „Formalismul” face ravagii printre colegii
noștri – talentați –
dintre criticii literari, „metodele” au ajuns preocupare de sine stătătoare, „limbajele”
sînt privite adesea în sine. Fenomenul începe să atace… literatura însăși.
Înțeleg rostul compensator (asta se poate, ca refugiu din ce nu se poate), dar
rezultatul e exterior nevoilor de fond, culturale și nu numai. Ar fi meritat să
particularizați „conținutismul” (iertați termenul). Și aici ajungem la a doua
chestiune. Transcenderea, mediată de cultură o vedeți orientată către sacru.
Dar mîntuirea efectivă pare a nu mai fi… mîntuitoare. Și atunci? În vorbe,
recunoașteți și alte „ieșiri” – de la
existențiale la cele morale; în fapt, ajungem la „insuportabilul lipsei de
convingeri”, din care ne-ar putea scoate doar… „profunzimea de deasupra”.
Accept utopia – orice utopie care susține
umanitatea din noi. Dar procedați la fel, cu alte multe utopii care și ele se
vor „de conținut”, adică răspunsuri la prima parte – presupusă de Epictet – a filozofiei? Utopia poate „acționa” transcendent chiar în treburi de
viață: să crești un copil cu gîndul să te continue (deși ar putea ajunge
mitocan); să speri într-o reașezare a vieții mai dreaptă – cu toate că ea te infirmă mereu… Nu cred că utopia
existențială, cea morală, cea socială etc. ar fi mai puțin acceptabile decît
utopia religioasă – deși sînt mai
incomode, fiindcă preceptul „să nu furi” ar putea fi infirmat la primul furt.
Paradisurile pămîntene s-au destrămat „infernal” – cele din ceruri se mențin inalterabile! Cum s-ar
zice: v-am „prins” într-un flagrant delict de fraternizare cu cei pe care nu-i
acceptați (sau înțelegeți). Mi-ați mărturisit, odată, inaderența la imperativul
categoric kantian. Dar cît de minunat utopic este el – și cît poate fi, în consecință, de eficient: măcar
pentru Kant, în calitate de combustie de o viață, pentru a scrie Criticile.
Infinit mai modești, n-am putea reface experiența? Adică să fim morali în chiar
producerea culturii? Încăpățînarea în a gîndi și scrie nu e un act eminamente
moral? Sau încăpățînarea de a sta aici și de a face cultură? În fond, pentru ce
n-ar fi moral-cultural gestul de a învăța studenți sau de a ține o conferință
la Lugoj!? – în speranța de a-i face pe
auditori ceva mai buni. Subzistăm în condiția intervalului, de acord. Dar între
instinct și sacru ne putem insinua în felurite chipuri; chiar dacă speranța ne
e iluzorie – e cazul să admiteți
restricția, ca unul care faceți cu ochiul sacrului…

Încă o dată: textul e
minunat, mă simt întru totul solidar cu el. Sînt gata să pornesc din același
punct – gata spre o relativ altă desfășurare ulterioară.
Problema e din nou dacă putem dialoga, chestiune pe care am pus-o în Epistolar
(unde jucăm… împreună). Un moment m-am simțit vizat de referirea la cei care
citează într-o singură frază pe Mallarmé, Marx și Origen; dar – neomogeni –
dintre ei aș putea omogeniza doi măcar: pe Origen și Marx (sînt dispus oricînd
la demonstrații). În fine, ar merita să mai discutăm despre tot ce ați spus,
atît de incitant, la Lugoj. Iertați-mi forma scrisorii, abruptă și nestilizată:
ce mi-a venit la gură am și pus pe hîrtie, în zece minute. Vă doresc cît mai
multe asemenea meditații – blînd
transcendente. Cu cele mai afectuoase gînduri (și doamnei Catrinel),

Ianoși

Similar Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *