Trei scene pentru un început de an
|

Trei scene pentru un început de an

Scena I

Mă văd cu o cunoștință la o cafea. Ne cunoaștem de mulți ani. Este profesoară de română, una dintre cele mai bune și mai discrete ca vizibilitate din județ. Vorbim diverse, ca doi oameni care se cunosc de ceva vreme. Ajungem, inevitabil, și la subiectul școlii. Pentru că mi se plînge – sau poate nu este termenul potrivit, nu se plînge, doar îmi mărturisește, explicînd de ce nu a reușit să participe la un curs de formare pe care poate și l-ar fi dorit – că nu are timp de nimic, o întreb de ce nu are. În fond, are copilul mare, nu dă meditații, avînd o situație destul de bună material, independent de veniturile ei personale din învățămînt. De ce nu are timp? Stă pe gînduri, amintește părinții bătrîni și bolnavi pe care mai trebuie să-i ajute, dar apoi îmi spune că, de fapt, nici măcar nu e asta. Nu are timp de nimic pur și simplu pentru că este profesoară de română într-o școală de fițe și asta îi ocupă tot timpul. Orele, pregătirea lor riguroasă, corectarea testelor nenumărate și a diverselor alte materiale de evaluare. În plus, alte sarcini primite de la direcțiune, care sînt trecute cumva de la sine exclusiv în sarcina profesorilor de română. 

De aici, ajunge să îmi spună ușor revoltată că ea observă, cel puțin în școala ei, un fel de colaps al angajamentului educațional din partea profesorilor și, pe cale de consecință, a elevilor. Nu se fac orele, Horia! îmi zice. Cum adică nu se fac? Măi, nu se fac! Majoritatea profesorilor intră cu întîrziere la clasă, nu se pun absențe, tocmai pentru a se încuraja absenteismul elevilor, în oră se discută vag despre subiectul materiei în cauză și mai mult despre alte chestii, elevii dorm, profesorii stau pe telefoane, apoi ies mai repede de la oră decît momentul în care sună de pauză. Să nu-i streseze! adaugă. Îmi arăt, în continuare, mirarea. Chiar așa să fie? Mă rog, zice, de cînd cu directoarea asta nouă, partea cu intratul la ore s-a mai ameliorat, că stă după ei și îi mînă către clase, iar elevii nu mai pot pleca din școală cînd au chef, dar asta nu schimbă mare lucru. Orele, în sine, nu se fac. Profesorii sînt blazați, plictisiți, abia așteaptă să plece acasă. O strategie pe care am observat-o, adaugă, este să-ți pui orele la începutul zilei și la final. Atunci cînd elevii fie nu au ajuns încă la școală, întîrziind la primele ore, fie pleacă mai repede, că nu mai au chef să stea după 12-13. În afară de română și de matematică, îmi zice mai departe, cam în tiparul acesta se înscriu majoritatea profesorilor de alte materii. Măi, eu nu înțeleg! se revoltă, apoi, ceva mai serios. Cum am ajuns aici? Păi, o întreb, cum am ajuns? E o societate bolnavă, zice. Și părinții acceptă tacit sau încurajează acest model. Că, așa, dragii lor copii se aleg cu note mari – singurul obiectiv pe care îl au și unii, și alții, elevi și părinți. Apoi își mai aduce aminte ceva. Ce mă șochează, însă, e că vin ăștia tineri, încă neuzați de sistem, și sînt fix în acest tipar. Intră din primii ani de predare în modelul ăsta profesoral de dolce far niente și de evitare a oricărui efort. De eschivă. Mai ales la materiile care nu sînt subiecte de bacalaureat. N-au, parcă, entuziasm, să vrea să construiască fluidul ăla al comunicării cu elevii, în care simți energia hedonistă a transmiterii unor cunoștințe, a construcției unui mic spectacol al cunoașterii. Cădem, amîndoi, pe gînduri. Sîntem cam bătrîni. Adaugă, totuși, apoi, că în alte școli prin care a mai trecut parcă nu era chiar așa. Chiar dacă erau școli mai puțin „de fițe”.

Scena II

În cadru se află profesorul, directorul școlii, cei doi părinți și eleva. Părinții au pus mîna pe scrisoarea de recomandare pe care fiica lor trebuie să o trimită la o universitate unde doresc să fie admisă. Profesorul a încurajat-o să-și scrie singură scrisoarea, urmînd ca el să o semneze. Motivația este simplă și validă: un exercițiu de recunoaștere de sine și de autenticitate. Prima formă a recomandării scrisă de elevă a fost una foarte formală: putea să se refere la orice elev sau elevă cu rezultate meritorii. Tu ești în scrisoarea aceasta? o întrebase profesorul. Unde ești tu, cea reală, cu pasiuni, cu subiectivități, cu temeri, cu speranțe? Eleva a rescris-o, iar acum părinții au găsit-o. Este o scrisoare în care eleva își recunoaște și unele anxietăți, unele neliniști, fără a se poziționa doar pe un piedestal al elogiilor. Părinții, oameni bogați, care au donat bani școlii – școală privată, desigur – sînt revoltați și au venit să ceară socoteală. Li se pare inadmisibil ca în scrisoarea fiicei lor să apară altceva decît laude. Profesorul încearcă să le explice că a dorit să o încurajeze pe elevă să fie autentică, să aibă încredere în valoarea sa ca individualitate. În opinia lui, scrisoarea denotă modestie și maturitate. Replica tatălui vine tranșant: N-am plătit liceu privat pentru ca un poet ratat să-i spună fetei mele să fie modestă! Vreau o altă recomandare, imediat! Și vreau una care să o ridice în slăvi! Deși în imaginația sa profesorul înfige în piciorul tatălui un cuțit de tăiat hîrtie, în realitate își apleacă doar capul și încuviințează că va scrie altă scrisoare.

Scena III

Imaginați-vă un bănuț auriu, strălucind în praf. Trec peste el roțile mașinilor sau îl calcă tălpile milioanelor de trecători. Bănuțul strălucește mai tare, pe măsură ce trece timpul. Asta, în vreme ce inscripțiile de pe fețele lui se șterg. Valoarea lui monetară se șterge și ea. Dar strălucirea lui, șlefuită de timp, crește și este un alt tip de valoare. Ea reflectă strălucirea soarelui. Însă ridicat din praf, nu mai poți cumpăra cu el nimic.

Acum, explicațiile. Scena I este poate o scenă imaginară, pe care am construit-o eu. Sau poate chiar mi s-a întîmplat. Este plauzibilă? Scena II este dintr-un serial, The Sinner. Profesorul în cauză este, de fapt, un psihopat. Dar greșește, oare, în contextul relatat de mine mai sus? Scena III a scris-o, în versuri, Dan Sociu, în ultimul său volum de poezii, Cum reușești, viața mea. Sună așa: „Am văzut bănuțul strălucitor pe autostradă / gloria lui era numai acolo în praf / zgîriat și lustruit de camioane / dacă-l ridicam, nu-l mai primea nimeni așa, cu trăsăturile imprimate de oameni șterse de mașini”.

Trei scene pentru un început de an. Pornind dinspre ultima, mi-ar plăcea să nu uităm că educația ar trebui să-și propună promovarea strălucirii autentice și a valorilor semnificative, profunde. Am adus versul lui Dan Sociu, scoțîndu-l din contextul poemului, pentru a folosi ideii de redescoperire a autenticității, a pasiunii și a valorilor durabile într-un context în care superficialitatea și performanța aparentă sînt adesea prioritare. Strălucirea persistentă a unei monede aurii cu valoarea interioară este cea are va rezista trecerii timpului. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.

Similar Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *