Inamicul public numărul 1
|

Inamicul public numărul 1

Aud că sprijinul pe care lumea liberă îl acordă Ucrainei în lupta cu invadatorul rus se șubrezește pentru că „se pierde opinia publică”. Specialiștii în opinia publică spun că „a obosit”. Nu, firește că opinia publică nu luptă și, de altfel, nu face nimic special pentru efortul de război al Ucrainei. Dar a obosit. Adică s-a cam săturat. Dacă un individ ar fi atît de inconstant pe cît este opinia publică, ar putea fi ușor diagnosticat ca maniaco-depresiv – „bipolar”. cum se zice acum – și plasat în vreun protocol de lecuire. Cu opinia publică, însă, n-ai cum. N-ai ce-i face. E cum e!

Aud, de asemenea, că Israelul ar face bine să îi bată mai repede pe Hamas sau să se oprească din operațiunea militară de anihilare a acestei organizații teroriste dacă nu e în stare să o stîrpească repejor pentru că, și în cazul acesta, „se pierde opinia publică”. În acest caz se invocă o mai veche prejudecată, cum că opinia publică tinde să țină cu cel sărac și slab în confruntarea cu cel bogat și puternic. Cu cît diferența de forță și resurse se vede mai mult în confruntare, cu atît bogatul puternic devine mai antipatic. Opiniei publice nu-i dă prin cap că e foarte posibil ca cel sărac și slab să fie în stare să decapiteze bebeluși și să folosească bătrîni, femei și copii drept scut uman care să-i apere vitejia, iar cel bogat și puternic să fie pur și simplu victima celui sărac și slab. Pentru opinia publică, săracul și slabul au mereu dreptate în raport cu bogatul și puternicul din simplul motiv că sînt săraci și slabi. Dacă un individ ar gîndi în asemenea clișee, ar fi lesne categorisit drept prost. Dar despre opinia public nu ai voie să spui așa ceva – ea e Dumnezeu pe pămînt!

Războaiele din Ucraina și din Gaza sînt doar cele mai recente situații în care opinia publică devine, din toată inima, dușmanul libertății și al păcii, dușmanul democrației și, în ultimă instanță, inamicul public numărul 1. N-ar fi prima oară. În secolul XX, cele două mari catastrofe ale umanității, nazismul și comunismul, n-ar fi fost atît de distrugătoare dacă nu ar fi avut opinia publică de partea lor. E drept, pînă la un punct. Dar momentul în care opinia publică a devenit ostilă nazismului și comunismului a fost tardiv: tragedia zecilor de milioane de oameni uciși se întîmplase deja. Mai mult, dacă privim atent în jur, nici măcar acum opinia publică nu s-a curățat de aceste două boli. Astăzi, nazismul (în forma antisemită și rasistă) vibrează cald în multe inimi, ca și comunismul (în forma lui progresistă și „civică”) în alte multe inimi. Opinia publică este cel mai înșelător și cel mai înșelat criteriu cu putință. Se spune, am impresia, că forța democrației stă în popor. Așa este. Dar la fel de adevărat este că vulnerabilitatea cea mai mare a democrației stă în opinia publică și, ca să vedem mai clar de ce opinia publică subminează, neoprită, democrația sînt necesare două distincții.

1) Adesea credem că opinia publică e totuna cu poporul și trebuie respectată ca atare. Ni se pare că opinia publică, a cărei primă și cea mai importantă trăsătură este aceea că se aude, exprimă vocea poporului. Dar nu-i deloc așa. Opinia publică este suma condensată a tuturor vociferărilor, nu a tuturor vocilor. Majoritatea tăcută – care, în general, alcătuiește și majoritatea morală a societății – nu este neapărat exprimată de opinia publică. Am putut constata asta pe propria piele. Acum mai bine de zece ani, am decis să opresc abia înfiripata mea carieră politică, printre altele pentru că tot ce făceam, ziceam sau gîndeam trebuia să țină cont de opinia publică. Numai că opinia publică, pe atunci, era o combinație respingătoare de Antena 3 și România TV, isterizată și înveninată. Nu doar că nu puteam să fiu în acord cu opinia publică – eram decis împotriva ei. Cum cu opinia publică nu te pui, am plecat din politică lăsînd loc altora, care se acomodau mai bine. Nu a trecut mult și opinia publică s-a schimbat, căci așa e ea, cum spuneam, schimbătoare ca meteorologia în vîrf de munte. Eu, însă, mă lecuisem. Ce vreau să zic este că, încă de pe atunci, văzusem diferențele dintre opinia publică și popor, ca și marea, dureroasa diferență dintre națiune (comunitatea ca o continuitate istorică) și popor (comunitatea în clipa de față). Politicienii se tem de opinia publică convinși fiind că, astfel, „ascultă” de popor. Sondajele la care politicienii se uită ca la oracol se cheamă „de opinie publică”, anume ca politicienii să asculte de ele. Și ascultă! 

2) Adesea credem că opinia publică este rezultatul unei dezbateri publice. Mai precis, opinia publică s-ar naște cam așa: societatea recunoaște că are o problemă de importanță generală, pe care o dezbate în spațiul public și, urmare a dezbaterii, se conturează opinia publică. Nimic mai fals. Opinia publică este, în mai toate cazurile, o prejudecată. Așadar, ea nu rezultă din vreo dezbatere, ci dintr-o indignare colectivă (în cazul inocent) sau dintr-o manipulare (cazul vinovat). În plus, aproape în toate cazurile, opinia publică reprezintă o opinie ignorantă. Neinformată sau dezinformată. Pentru Montaigne (cel care folosește, se pare, pentru prima oară expresia „opinie publică”), opinia era opusul adevărului, era un fel lejer, superficial, de a judeca lucrurile, iar opinia devenea „publică” în momentul în care devenea trivială, vulgară. Opinia publică este un mod comunitar de a judeca lucrurile irațional, din viscere și după păreri aproximative, ceva ce s-ar decide prin aclamații sau huiduieli. Opinia publică este emisă de adunări de genul galeriilor de fotbal sau militanților de partid strînși la un miting electoral.

Aceste două distincții fiind făcute, nu-i așa că e dramatic să decidă opinia publică dacă merită sprijinite stăvilirea lui Putin și desființarea Hamas? Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să decidă opinia publică totul!

Similar Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *