Otrăviri politice

Săptămînile trecute, presa a vorbit despre o presupusă otrăvire de către ruși a soției șefului serviciilor secrete ucrainene, în sîngele căreia au fost găsite cantități mari de mercur și arsenic. După o serie de alte asemenea povești – fostul agent rus Litvinenko otrăvit cu poloniu la Londra în 2006, fostul spion rus Skripal otrăvit în Anglia cu noviciok, împreună cu fiica sa, în 2018, otrăvirea în 2020 cu aceeași substanță, noviciok, a lui Navalnîi, opozantul cel mai important al regimului Putin (ca să amintim doar exemplele cele mai cunoscute) –, aceste ultime acuzații par cît se poate de plauzibile. E deja conturată ideea că regimul Putin apelează la asemenea metode împotriva opozanților și inamicilor. După cum observă autoarea britanică de cărți istorice Eleanor Herman, Rusia țaristă, Uniunea Sovietică și Rusia de astăzi au continuat tradiția otrăvirilor politice, metodă care era folosită destul de des în Europa în timpul monarhiilor absolutiste și pe vremea cînd știința încă nu putea discerne prea ușor între o otrăvire și anumite cauze naturale ale unei morți. 

Eleanor Herman e autoarea bestseller-elor În pat cu regina și În pat cu regele. Despre cel de-al doilea, care se referă la istoria și tradiția amantelor oficiale ale regilor, la curțile europene, am scris acum cîțiva ani. E o carte savuroasă, plină de umor și cu foarte multe informații din culisele istoriei, dacă se poate spune așa. Mai de curînd însă, Eleanor Herman a scris o nouă carte, tradusă și în română: Arta regală a otrăvurilor – palate murdare, cosmetice fatale, leacuri mortale și crime îngrozitoare (Editura Litera, 2023). E o istorie greu de „digerat” mai ales în prima parte, unde sînt descrise cu lux de amănunte condițiile de igienă și unele obiceiuri de la curțile regale europene, care astăzi ne par absolut incredibile. De multe ori, morți luate drept otrăviri erau provocate de neștiința vremii sau chiar de leacuri greșite. Erau vremuri în care se prescriau frecvent medicamente bazate pe arsenic, plumb sau mercur. Numai un exemplu din cele foarte multe descrise în carte: „În 1585, medicul regal francez Ambroise Paré scria că pentru vindecarea ulcerațiilor pielii se va aplica o plăcuță de plumb frecată și albită cu argint viu. Pentru noduri venerice pe oase, el despica mușchiul și ungea mercur direct pe os. Pentru bube dulci – o infecție fungică –, făcea o alifie pe bază de plumb și mercur”. Sigur, între timp știința s-a dezvoltat foarte mult și astăzi se cunoaște foarte bine pericolul pentru sănătate pe care-l reprezintă asemenea  substanțe, dar nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva și unele tratamente actuale vor fi privite cu aceeași înfiorare de specialiștii din viitor.

Regii de acum cîteva secole se temeau atît de tare de otrăviri, încît luau măsuri drastice, ale căror efecte constituiau în sine un mare pericol pentru sănătatea lor. De exemplu, pentru a preveni otrăvirea, servitorii erau puși să lingă tacîmurile înainte ca acestea să fie folosite de rege. Nu se știa nimic despre existența microbilor. Lenjeria intimă a suveranului era adeseori probată întîi de servitori, crezîndu-se că anumite otrăvuri pot acționa prin piele. Pentru detectarea otrăvurilor, suveranii aveau obiceiul să folosească un corn de inorog. Era o simplă superstiție care, practic, nu folosea la nimic. Dar viața la palat era de cele mai multe ori toxică nu doar din cauza otrăvirilor sau a măsurilor anti-otrăvire, ci și pentru că se foloseau cosmetice sau alimente periculoase, tratamente total greșite sau pur și simplu din cauza lipsei igienei elementare. 

După descrierea grozăviei, din acest punct de vedere, a vieții la palatele Europei, Eleanor Herman se oprește asupra cîtorva cazuri celebre în care s-a presupus că importante personaje din istorie ar fi fost otrăvite. Amintește investigațiile, procesele, zvonurile sau concluziile din vremea respectivă și apoi le completează cu rezultatele unor cercetări actuale, bazate pe știința modernă și eventual pe exhumări ale rămășițelor respectivelor persoane. Multe cazuri considerate a fi fost otrăviri nu s-au confirmat, iar în unele situații lucurile n-au putut fi lămurite nici în zilele noastre. O bună perioadă de timp s-a considerat că italienii ar fi fost marii maeștri ai otrăvirilor, iar cînd printre oamenii de la curtea unui palat dintr-o altă țară se găsea cîte un italian, erau mari șanse ca vina unei presupuse otrăviri să cadă asupra sa. Uneori se întîmpla ca bucătarii să plătească de nevinovați, pentru cîte un ulcer perforat al vreunui personaj regal care semăna cu simptomele unei otrăviri. Eleanor Herman lasă la urmă două personaje istorice care au stîrnit poate cele mai mari curiozități din acest punct de vedere: Wolfgang Amadeus Mozart și Napoleon Bonaparte. Despre primul s-a spus că ar fi fost otrăvit de Salieri, despre al doilea s-a zvonit că ar fi fost „tratat” în mod lent cu arsenic de către englezi, pe insula Sfînta Elena. Autoarea expune concluziile moderne asupra acestor cazuri.  

Eleanor Herman constată că, odată cu pierderea puterilor absolute de către suverani, miza otrăvirii unei persoane aflate în fruntea statului a scăzut. De asemenea, dezvoltarea științei a scos pentru o vreme din joc ideile fanteziste despre cum ar fi putut fi folosite otrăvurile și a făcut detectarea acestora mult mai simplă și, implicit, folosirea lor a devenit mai riscantă pentru eventualii asasini.

Problema otrăvirilor politice a continuat să existe însă, cum spuneam, în Rusia țaristă, cazul cel mai cunoscut fiind cel în care s-a încercat otrăvirea cu cianură a lui Grigori Rasputin (care neavînd efect, i-a determinat pe asasini să folosească alte metode și în cele din urmă să-l împuște). Au urmat apoi programele sistematice de cercetare sovietice, care au dus otrăvirile la un cu totul alt nivel. Astăzi, scrie Eleanor Herman, „în loc să agite un corn de inorog pe deasupra mesei cu bucate, pentru a detecta otrava, disidenții ruși ar face mult mai bine dacă ar folosi un contor Geiger”.

Autoarea amintește că sovieticii au înființat primul lor laborator pentru otrăvuri încă din 1921 și, spune ea, „evenimente recente au arătat că acest laborator nu a dispărut odată cu căderea comunismului”. Surprinzătoare e informația oferită de Eleanor Herman potrivit căreia, în 2012, specialiștii participanți la o conferință clinico-patologică de la Universitatea din Maryland au ajuns la concluzia că însuși Vladimir Lenin a murit fiind otrăvit de nimeni altul decît succesorul său I.V. Stalin. Mai mult, ea menționează ipoteza că, la rîndul său, și Stalin se poate să fi fost ucis prin otrăvire de către șeful poliției politice, Lavrenti Beria. Un indiciu e că din raportul medical oficial privind moartea acestuia au fost șterse toate referirile inițiale la o hemoragie abdominală, iar un altul este că, potrivit lui Hrușciov, Beria chiar se lăuda că l-ar fi ucis pe Stalin.