O rugăciune la Bicaz

Într-o vară a anilor ’70, pionier (de şcoală
primară) fiind, am plecat în vacanţă cu părinţii mei şi cu o familie prietenă.
Făceam acest lucru anual şi e oarecum surprinzător că mi-a rămas acel august atît de puternic întipărit
în memorie. Motivaţia se leagă, probabil, de revelaţia infantilă (trauma?)
prilejuită de respectiva experienţă. Chiar în prima seară a sejurului nostru
montan (la Bicaz), tatăl meu şi fostul lui coleg de facultate (capul celeilalte
familii de drumeţi) hotărîră o ieşire, alături de mame, la ceea ce au numit „o
oră” de vizitare a barajului şi de retrăire, pesemne narativă, a intervalului
lor studenţesc. Zis şi făcut. În mod straniu însă, „ora” de admiraţie a
entuziasmului comunist (infiltrat în pereţii terifianţi ai construcţiei) se
dilată monstruos, căpătînd, cel puţin în mintea mea şcolară, dimensiuni
seculare. Fusesem nevoit să accept compania unui băieţel cepeleag şi ochelarist
(mai mic cu un an decît mine) cu care dezvăluiam, pe măsura trecerii timpului,
foarte rare şi inconsistente afinităţi. Reţin că deja citise Românii supt Mihai Voevod Viteazul (de
care eu, jenat, nici măcar nu auzisem!) şi încerca să localizeze semne de
bătălii „răzeşeşti” prin noroiul pădurilor potociene.

Într-un interval relativ
scurt, am ajuns la disperare. Mi se părea că părinţii, în diabolică şi mutuală
conspiraţie, ne abandonaseră, decizînd, poate, să fugă din ţară şi să înceapă o
nouă viaţă, sub noi identităţi şi cu noi progenituri. Privindu-l pe cepeleag,
înţelegeam perfect o astfel de opţiune, dar nu pricepeam în ruptul capului ce
îi apucase pe ai mei. Îmi făcuseră mereu impresia unor părinţi grijulii. Şi
dacă, totuşi, în reprezentările lor intime, nu eram – eu însumi – decît un
întristător cepeleag (ochelari nu purtam, dar, asaltat de demonii anxietății,
devenisem nesigur şi m-am pipăit de vreo două ori pe nas)? Dacă, în realitate,
mă detestau pentru că nu citisem Românii
supt Mihai Voevod Viteazul şi concluzionaseră că, față de un asemenea copil
ignorant, orice catastrofă este acceptabilă, chiar şi sinuciderea, prin
planare, de pe barajul Bicaz? Această ultimă deducție mă lovi ca un trăsnet,
prin conotațiile ei oribile. Dumnezeule, de aceea nu se întorceau părinţii! Păţiseră ceva. Un accident, o crimă, un
jaf, o amnezie galopantă, un şoc psihic, un lucru, neîndoios, apocaliptic.

Lacrimile îmi umplură cu
violenţă ochii. Picioarele mi se înmuiaseră, iar mîinile îmi erau reci ca
gheaţa. M-am retras după un copac, profitînd de faptul că atenţia companionului
fusese complet absorbită de un fragment de fecală cabalină, pe care îl bănuia
tutun mestecat de un oştean moldovean. Am ridicat ochii umezi către un crîmpei
de cer, decupat de vîrfurile brazilor milenari şi am zis, în şoaptă, cu glas
tremurat: „Te rog, Doamne, fă să se întoarcă părinţii mei cu bine la mine! Dacă
mă ajuţi, sînt de acord să  mor eu, bătut de golani, noaptea, între
blocuri” (nu trebuie să surîdeţi la modelul sacrificial pe care îl ofeream la
schimb – în anii ’70, angoasa colectivă cea mai mare, legată de
criminalitate, era chiar aceasta, să fii bătut de golani, noaptea, între
blocuri). Apoi, după un moment de ezitare, am adăugat: „Cînd voi fi de optzeci
şi cinci sau nouăzeci de ani…”. Tîlcul povestirii traumatice stă, aş spune eu
acum, la aproape o jumătate de secol de la eveniment, tocmai în bizara
rugăciune de mai sus. Nu conotaţia ei perversă, de „fentare” a lui Dumnezeu, mă
uimeşte, ci altceva.

Vorbind însă despre
„fentarea” lui Dumnezeu, nu mă pot abține de la o digresiune anecdotică. Un
cioban trece un pod şubred, peste o prăpastie, la vreme de furtună. Podul
scîrţîie din toate încheieturile. Oierul, speriat, începe să se roage: „Doamne,
ajută-mă să trec! Am să aprind o lumînare la altar!”. Furtuna, mai grozavă,
podul, mai scîrţîitor. Omul, îngrozit: „Te implor, Doamne! Am să postesc şi am
să merg mereu la biserică!”. Podul pîrîie îngrozitor. Ciobanul, verde la faţă,
cade în genunchi şi strigă: „Doamne, ajută-mă, că jumătate din averea mea o dau
săracilor!”. Se opreşte furtuna, trece insul în partea cealaltă, se şterge de
sudoarea rece de pe frunte, îşi face cruce şi zice: „Mulţumescu-ţi ţie, Doamne,
că mare milostivire ai făcut!… Acum, în privinţa ultimei chestii, nădăjduiesc
că n-ai luat-o chiar în serios…”.

Ca atare, nu faptul că
încercam să-l păcălesc pe Dumnezeu mă surprinde, ci dorinţa mea viscerală (ce
trecea, iată, şi peste spaima de a fi rămas orfan) să trăiesc prostește, un eon
întreg, dacă se putea. Codrinel, pionierul, spera nu numai să supraviețuiască,
ci să supraviețuiască cu orice preț. „Negocia” cu Dumnezeu ca un afacerist
vorace, fără scrupule… În seara epifanic-traumatică, m-am dovedit ridicol în
temerile mele. Părinţii au revenit și ne-au apostrofat „că doar cu balegă de
cai mai lipsea să ne jucăm”. De bucuria revederii am tăcut mîlc, fără a-mi
clama inocența. Mai mult, la întoarcerea acasă, am citit, spăsit, Românii supt Mihai Voevod Viteazul.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a
Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.