Mesa

Cuvîntul mesa s-a păstrat doar în cîteva
expresii, destul de puțin folosite în prezent. Îl găsim uneori în comentarii de
pe Internet, aparținînd poate unor persoane mai în vîrstă: „D. a fost băgat
mesa inclusiv de colegii de partid” (wordpress.com, 2017); „străinul cu
care a făcut afacerea a plecat și el a intrat mesa!” (universul.net,
2020). Dicționarele înregistrează, pe baza unor texte mai vechi, cîteva
construcții cu sens apropiat: a băga mesa – „a aduce pe cineva într‑o
situaţie dificilă, a‑l face să intre într‑o încurcătură” –, a lăsa mesa
– „a lăsa pe cineva în încurcătură; a abandona” –, a cădea (sau a
intra) mesa – „a ajunge într‑o situaţie dificilă, periculoasă”. Originea
cuvîntului a fost explicată de Alexandru Graur, în 1936 (în Bulletin linguistique,
IV): mesa provine din greacă, din adverbul mesa, cu sensul
„înăuntru”. Calchiate după greacă sau dezvoltate în interiorul limbii române,
expresiile care conțin forma mesa au un sens metaforic și eufemistic
destul de ușor de înțeles: cineva ajunge sau e împins să intre înăuntru, adică
în ceva neplăcut – un necaz, un bucluc, un impas.

Dicționarul academic (Dicționarul limbii române,
DLR, Litera M) ilustrează cuvîntul mesa printr-un citat din Mateiu
Caragiale, din Craii de Curtea-Veche. Este probabil cel mai cunoscut
context de apariție a cuvîntului, într-o replică în care Gore Pirgu își
deplînge insuccesul la jocul de cărți: „Cu toate astea am intrat mesa,
se văicări el, am intrat și nu pot afla mîngîiere. Dar are să mi-o plătească,
și scump, caiafa asta bătrînă, am să-l curăț”. Cuvîntul are însă și atestări
mai vechi, de dinainte de publicarea Crailor de Curtea-Veche. Apare de
două ori chiar la I.L. Caragiale, care îl folosește în versurile sale parodice,
într-un joc de cuvinte: „O! Lina mea-i săracă / Pribagă Messalina! /
…Ei și?… ce-mi pasă dacă / Mă bagă mesa Lina” (Din carnetul unui
poet simbolist); „Fugind de-a lungul vremii, pribagă, Messalina! /
Ce-mi pasă că la urmă mă bagă messa Lina?” (Pe oceanul vremii).
Contrastul între tonul solemn al poeziei și expresia colocvială e desigur voit,
ironizînd – printr-o omofonie forțată, dar cu atît mai obsedantă –
artificialitatea exceselor formale din poezia epocii.

De fapt, mesa apare chiar mai devreme în
literatura română, în comediile lui Alecsandri, mai ales în imitarea comică a
vorbirii străinilor, procedeu des folosit în epocă. În replicile unor greci,
deformarea cuvintelor românești și amestecul de coduri oferă indicii despre
ceea ce era perceput ca tipic în pronunția acestora, dar și despre ce putea fi
înțeles de spectatori fără explicații speciale. Faptul că mesa apare des
în dialoguri dovedește că forma îi era familiară publicului din secolul al
XIX-lea, evocînd limbajul împănat de grecisme al epocii premoderne care tocmai
se încheia. Personajul Chir Gaitanis (Nunta țărănească, 1848) introduce
adverbul mesa în mai multe contexte ușor de înțeles, plîngîndu-se că i
s-a pus piper în tabacheră („nu stiu ține mi a mestecato piperi mesa is
to tabacheri”) sau utilizînd expresia populară a sufla în borș („a se
amesteca nechemat în treburile cuiva”): „nu laso se mi sufla niste țaranoi is
to borsi mesa”. Kir Zuliardi, din piesa cu același titlu, inserează
cuvîntul în enunțuri mixte, care amestecă româna și greaca, de pildă într-un
bilet către soție: „o comisaris tis polițias m-a închiso la grosi mesa”
(comisarul de poliție m-a închis la gros/la închisoare/înăuntru). Același
personaj combină grecismul cu o construcție idiomatică românească, a băga în
cofă: „Am pus-o in cofa mesa pe țarancuța”. A băga mesa și a
băga în cofă sînt, evident, expresii sinonime. Nu doar grecii din comedii
folosesc cuvîntul; expresia a pune mesa apare la personajul Hagi Petcu
(din piesa Ginerele lui Hagi Petcu): „M-au pus mesa, berbantul!”.
În presa din prima jumătate a secolului al XX-lea, expresiile conținînd mesa
apar din cînd în cînd: „A vrut alde pungașu de Ghiță Ghițoi să mă-nfunde (…),
da’ l-am băgat mesa eu pe el!” (Universul, 1909); „Vorba e, cine
a fost băgat mesa?” (Adevărul, 1916); „Eu am intrat mesa fără
nici o vină” (Realitatea ilustrată, 1935); „A fost prost și a
căzut mesa” (Curentul, 1938). Ca ecou tîrziu și ca emblemă a
balcanismelor, regăsim mesa în Levantul lui Mircea Cărtărescu, în
Cîntul al unsprezecelea, cînd personajele pătrund în Bucureștiul contemporan:
„Nastratin şi Leonidas ei pe loc rămîne mesa / Fetişcane-n blugi cînd
vede cum li se suceşte fesa”.

Chiar dacă ar ieși definitiv din uz, expresiile în
care intră mesa au atestări în literatură, deci vor continua să fie
cunoscute cel puțin prin explicațiile filologice din notele de subsol.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).